Determinând care religie are dreptate
În cultura noastră postmodernă şi corectă din punct de vedere politic, unde nimeni nu are cu adevărat dreptate şi nimeni nu greşeşte (ceva este adevărat pentru „tine” dar nu pentru „mine”), este cu adevărat teribil să spui că o persoană poate investiga diferitele credinţe şi descoperi care (dacă vreuna) spune adevărul. Dar eu cred că e ceva realizabil şi, de fapt, nici nu va dura prea mult timp. Mai întâi, să considerăm nişte gânduri generale despre subiect şi apoi să ne uităm la cum ar putea cineva să se apropie de acest subiect într-o manieră care chiar poate conduce la o adevărată concluzie despre Dumnezeu.
Competiţia a diferite rãspunsuri la o anumitã întrebare nu este unicã domeniului religiei. De exemplu, poţi sã aduni 100 de studenţi la matematicã într-o salã, sã le dai o problemã complexã sã o rezolve, şi sunt şanse mari ca foarte mulţi sã dea un rãspuns greşit. Dar înseamnã aceasta cã un rãspuns corect nu existã? Nu. Celor care ajung la un rãspuns greşit pur şi simplu e nevoie sã li se arate greşelile şi sã li se ofere tehnicile necesare pentru a ajunge la rezultatul corect.
Lumea are, de asemenea, multe sisteme politice, şi mulţi care trãiesc sub aceste sisteme cred cã forma lor de guvernãmânt este corectã sau cea mai bunã cale pentru ca ordine socialã sã fie stabilitã. Totuşi, chiar şi cei care au crescut în anumite regimuri politice şi au fost bine îndoctrinaţi în aceste sisteme de credinţã au încã abilitatea de a recunoaşte greşelile în anumite forme de guvernãmânt (ex: fascism, etc.) şi pot recunoaşte cã alte sisteme sunt mai „bune” (ex: democraţia). Ei fac aceasta examinând faptele şi observând deosebirile care conteazã. Capacitatea de a discerne devine foarte importantã în religie şi în toate aspectele vieţii, de aceea ţomas d”Aquino, un teolog foarte priceput care a trãit în anii 1200, a remarcat o datã cã „Meseria filozofului este de a face distincţii”.
Deci sunt o grãmadã de alte pãrţi ale vieţii unde rãspunsuri diferite sunt date la o anumitã dilemã. Dar asta, desigur, ne conduce la întrebarea: „Cum ajungem la adevãrul despre Dumnezeu atunci?”
Deducem lucruri adevãrate despre Dumnezeu în acelaşi mod în care deducem orice altceva – folosim o metodologie sistematicã care are funcţia de a separa adevãrul de neadevãr folosind diferite teste pentru adevãr, rezultatul final fiind un set de concluzii adevãrate. O asemenea abordare este cea mai bunã, fiind folositã zi de zi în celelalte discipline. Poţi sã îţi imaginezi rezultatul final la care ar ajunge un savant dacã ar merge în laborator şi ar începe sã amestece substanţe fãrã sã aibã nici o raţiune? Sau dacã un medic ar începe sã-şi trateze pacientul cu medicamente ad-hoc în speranţa cã îl va însãnãtoşi? Nici savantul şi nici medicul nu folosesc aceastã abordare; în schimb ei folosesc metode sistematice care au proprietãţile de a fi metodice, logice, evidenţiale, şi dovedite sã conducã la rezultate corecte.
Acestea fiind nişte exemple, de ce sã credem cã teologia – studiul despre Dumnezeu – ar fi ceva diferit? De ce sã credem cã îl putem aborda într-un mod haotic şi nedisciplinat şi totuşi sã ajungem la concluzii corecte? Simplu zis, nu putem. Dar, din nefericire, aceasta este calea pe care mulţi umblã şi din acest motiv existã aşa de multe religii.
Acestea fiind spuse, acum ne întoarcem la întrebarea despre cum sã ajungem la concluzii adevãrate despre Dumnezeu. Ce abordare sistematicã ar trebui folositã? Mai întâi, trebuie sã stabileşti un cadru pentru a testa diferiţii pretendenţi la adevãr, şi apoi îţi trebuie o hartã pe care trebuie sã o urmãreşti pentru a ajunge la o concluzie corectã. Un cadru de testare pe care l-am putea folosi este acesta:
1. Consistenţa logicã – aceasta se referã la calitatea unui sistem de credinţe de a avea adevãruri care au o coerenţã logicã, care le leagã şi care nu se contrazic în nici un fel. Ca un exemplu, scopul final al Budismului este de a scãpa de toate dorinţele. Totuşi, cineva trebuie sã aibã o „dorinţã” de a scãpa de toate dorinţele, care este un principiu contradictoriu şi ilogic.
2. Adecvanţã empiricã – aceasta pur şi simplu pune întrebarea: existã dovezi care sã aprobe acest sistem de credinţã (fie cã e raţional, evidenţial, extern, etc.). În mod natural, este corect sã dorim dovezi pentru pretenţiile care sunt fãcute. Un exemplu pentru acest lucru gãsim în Mormonism. Mormonii învaţã cã Isus a trãit în America de Nord şi cã mari oraşe au existat înainte ca ţara sã fie colonizatã. Totuşi nu existã nici o dovadã (ex: dovezi arheologice sau de alt tip) pentru a susţine aceste afirmaţii.
3. Relevanţã existenţialã – aceasta se referã la felul în care sistemul de credinţã se potriveşte cu realitatea aşa cum o ştim noi şi dacã face vreo diferenţã notabilã în viaţa celui care crede în adevãrurile acestui sistem. Deismul, de exemplu, pretinde cã Dumnezeu doar a aruncat Pãmântul în Univers şi nu interacţioneazã şi nici nu îi pasã deloc de cei care trãiesc pe el. Ce impact are aceastã credinţã în viaţa de zi de zi a cuiva? Pe scurt, nu are nici un impact. Observã totuşi cã doar pentru cã ceva nu conteazã pentru un individ nu înseamnã neapãrat cã este neadevãrat.
Ieşirea din acest cadru, când este direcţionat la subiectul religiei, va conduce la o perspectivã corectã despre Dumnezeu şi va rãspunde la cele patru mari întrebãri ale vieţii:
1. Origine – de unde am venit?
2. Eticã – cum trebuie sã trãim?
3. Sens – care este scopul vieţii
4. Destin – în ce direcţie se îndreaptã omenirea şi istoria în general?
Dar cum poate aplica cineva acest cadru în cãutarea lui Dumnezeu? Existã o varietate de moduri de a-l folosi, dar cea mai eficientã abordare este cea pas cu pas de tipul întrebare/rãspuns. Rezumând lista de întrebãri posibile la doar cele care sunt importante rezultã:
1. Existã adevãrul absolut?
2. Se potrivesc raţiunea şi religia?
3. Existã Dumnezeu?
4. Poate fi Dumnezeu cunoscut?
5. Este Isus Dumnezeu?
6. Îi pasã lui Dumnezeu de mine?
Într-un articol mic ca acesta, este imposibil sã parcurg în adâncime toate aceste subiecte, dar o examinare rapidã poate fi fãcutã pentru a arãta cum fiecare întrebare filtreazã sistemele de credinţã invalide pentru ca adevãrul despre Dumnezeu sã poatã fi ştiut.
Mai întâi trebuie sã afli dacã adevãrul absolut existã. Dacã nu existã, atunci chiar nu poţi fi sigur de nimic (spiritual sau nu) şi o sã ajungi ori un agnostic, neştiind dacã poţi sã cunoşti cu adevãrat ceva, ori un pluralist şi atunci vei accepta toate credinţele pentru cã nu ştii cu adevãrat care este, dacã este vreuna, adevãratã.
Adevãrul absolut este definit ca ceva care se potriveşte realitãţii; ceva care corespunde obiectului ei, spunându-i cum este. Unii spun cã nu existã adevãr absolut, dar luând o asemenea poziţie te învingi singur. De exemplu, relativistul spune, „Tot adevãrul e relativ”, totuşi cineva trebuie sã întrebe: este acea afirmaţie un adevãr absolut? Dacã rãspunsul e „da”, atunci adevãrul absolut existã, dacã rãspunsul e „nu”, atunci de ce sã te mai gândeşti la asta? Postmodernismul afirmã cã nu existã nici un adevãr, totuşi afirmã cel puţin un adevãr: cã postmodernismul este adevãrat. Observi cum îşi trãdeazã propria poziţie? În final, adevãrul absolut devine de netãgãduit.
În continuare – şi acest lucru e important de înţeles – adevãrul absolut este restrâns şi exclude opusul sãu. Doi plus doi egal patru şi doar patru, fãrã ca alt rãspuns sã fie posibil. Acest punct de vedere devine critic pe mãsurã ce diferite sisteme de credinţã şi perspective asupra lumii sunt comparate. Dacã un sistem de credinţe are componente care se dovedesc a fi adevãrate, atunci orice sistem de credinţe care are afirmaţii contrare trebuie sã fie fals.
De asemenea, ţine minte cã adevãrul absolut este imun la sinceritate şi dorinţe. Oricât de sincer îmbrãţişeazã cineva o minciunã, ea este totuşi doar o minciunã. ªi nici o dorinţã din lume nu poate face ceva adevãrat dacã este fals. Cineva poate sã venereze o zeitate pe care o numeşte „zeiţa petalelor de trandafir” cât doreşte şi poate sã creadã sincer cã o asemenea fiinţã existã, dar când existenţa zeitãţii este investigatã şi doveditã a fi falsã, ar fi o greşealã sã continue sã venereze un asemenea lucru. Oricât de dur ar suna, una din definiţiile cuvântului „nebun” este pierderea contactului cu realitatea. ªi realitatea este cã „zeiţa petalelor de trandafir” nu existã.
Concluzia la care ajungem de la întrebarea întâi este cã adevãrul absolut existã. Aceasta fiind situaţia, agnosticismul (care spune cã nu ai cum sã ştii adevãrul), postmodernismul, relativismul şi scepticismul sunt toate neadevãrate.
Aceasta ne conduce la urmãtoarea întrebare: dacã raţiunea/logica poate fi folositã în religie. Unii spun cã e imposibil, dar întrebarea este – de ce este imposibil? Adevãrul este cã, logica este vitalã când examinezi afirmaţii spirituale pentru cã ajutã la a înţelege de ce anumite afirmaţii trebuie excluse şi altele acceptate. Logica este absolut criticã în demontarea pluralismului (care spune cã toate afirmaţiile care se pretind adevãrate, chiar şi cele care se opun reciproc, sunt egale ca valoare şi valide).
De exemplu, Islamismul şi Iudaismul afirmã cã Isus nu este Dumnezeu, pe când Creştinismul proclamã cã El este Dumnezeu. Una din regulile de bazã ale logicii este ne-contrazicerea, care spune cã ceva nu poate fi şi „A” şi „A negat” în acelaşi timp şi în acelaşi sens. Aşa cã aplicând aceastã lege la ceea ce afirmã Iudaismul, Islamismul şi Creştinismul înseamnã cã cineva are dreptate şi cineva greşeşte. Isus nu poate sã şi fie Dumnezeu şi sã şi nu fie Dumnezeu. Folositã cum trebuie, logica este o armã puternicã împotriva pluralismului pentru cã demonstreazã clar cã afirmaţiile contrare nu pot fi ambele adevãrate. Aceastã înţelegere rãstoarnã toatã gândirea de genul „adevãrat pentru tine dar nu pentru mine”; de exemplu, Isus nu poate fi Dumnezeu pentru o persoanã şi sã nu fie pentru o altã persoanã – El ori este ori nu este, punct.
Logica combate de asemenea întreaga analogie pe care o folosesc pluraliştii „toate drumurile duc în vârful muntelui”. Logica aratã cã fiecare sistem de credinţe are propriul set de semne care indicã înspre locaţii finale radical diferite. În loc de analogia cu „muntele”, logica ne aratã cã ilustraţia corectã a cãutãrii pentru adevãrul spiritual se aseamãnã mai degrabã cu un labirint – o cale ne conduce la adevãr, iar toate celelalte ne conduc la blocaje. Toate credinţele pot avea nişte similaritãţi de suprafaţã, dar diferã în cele majore când e vorba de doctrinele de bazã.
Concluzia este cã poţi folosi raţiunea şi logica în chestiuni legate de religie. Aceasta fiind situaţia, pluralismul (credinţa cã toate afirmaţiile care pretind a fi adevãrate sunt adevãrate şi valide) este negatã deoarece este ilogic şi contradictoriu sã crezi cã afirmaţii care pretind a fi adevãrate şi care sunt diametral opuse pot fi ambele adevãrate.
Urmeazã marea întrebare: Dumnezeu existã sau nu? Dacã nu, atunci ajungi a fi ateist sau naturalist (cineva care nu crede în nimic supranatural sau dincolo de aceastã lume şi Univers fizic). Deşi volume întregi de cãrţi au fost scrise şi dezbateri multe au avut loc în decursul istoriei bazate pe aceastã întrebare, de fapt nu este dificil a rãspunde.
Pentru a-i da atenţia cuvenitã, trebuie mai întâi sã-ţi pui întrebarea: De ce avem ceva în loc de a avea nimic? Altfel pusã întrebarea, cum ai ajuns tu şi tot ce se aflã în jurul tãu aici? Jonaţan Edwards, unul din marii predicatori ai Marii treziri (din SUA, sec. al XIX-lea), a dat rãspunsul în felul urmãtor:
– Ceva existã.
– Nu obţii ceva din nimic.
– Deci, o Fiinţã necesarã şi eternã existã
Nu poţi nega cã exişti pentru cã trebuie sã exişti ca sã îţi negi existenţa (aceasta ar fi autoînfrângere) aşa cã prima premisã e adevãratã. Nimeni nu crede cã poţi obţine ceva din nimic (i.e. cã „nimic” a produs Universul), aşa cã a doua premisã e adevãratã. Ca rezultat, a treia premizã trebuie sã fie adevãratã – o Fiinţã eternã trebuie sã existe.
Aceasta e o poziţie pe care nici un ateu nu o neagã; ei pur şi simplu afirmã cã acea fiinţã este Universul. Totuşi, problema cu acea declaraţie este cã toate dovezile ştiinţifice indicã cãtre concluzia cã Universul a avut un început („Big bangul”). Si orice are un început trebuie sã aibã o cauzã, deci Universul are o cauzã şi nu este etern. Acum, pentru cã singurele douã surse de eternitate sunt un Univers etern (care s-a dovedit a fi fals) şi un Creator etern, singura concluzie logicã la care putem ajunge este cã Dumnezeu existã. ªi observã faptul cã dacã rãspunsul la întrebarea „Existã Dumnezeu?” este afirmativã atunci ateismul nu mai este un sistem de credinţe valid.
Aceastã concluzie nu ne spune nimic despre ce fel de Dumnezeu existã, dar destul de uimitor, face un lucru extraordinar: demonstreazã cã este falsã orice religie panteistã. Toate viziunile panteiste asupra lumii spun cã Dumnezeu este Universul şi cã este etern. Si aceastã afirmaţie este falsã. Aşadar credinţe cum ar fi Hinduismul, Budismul, Jainismul, şi alte religii de acelaşi fel sunt toatã scoase din categoria sistemelor de credinţã valide.
Mai departe, învãţãm nişte lucruri interesante despre acest Dumnezeu care a creat Universul. Învãţãm cã este:
– Supranatural în naturã (pentru cã existã în afara creaţiei Lui)
– Incredibil de puternic (pentru cã a creat tot ce este cunoscut)
– Etern (existent prin El însuşi deoarece existã în afara timpului şi spaţiului)
– Omniprezent (El a creat spaţiul şi nu este limitat de el)
– Etern şi neschimbat (El a creat timpul)
– Imaterial (pentru cã transcede spaţiul)
– Personal (ceva impersonal nu ar putea crea fiinţe cu personalitate)
– Necesar (pentru cã totul depinde de El)
– Infinit şi singular (pentru cã nu poţi avea douã infinite)
– Divers dar totuşi are unitate (pentru cã natura este diversã)
– Inteligent (suprem, pentru cã a creat totul)
– Plin de scopuri (pentru cã el a creat în mod intenţionat totul)
– Moral (legi morale precum sunt cele pe care le are lumea nu ar putea exista fãrã cineva care sã le dea)
– Iubitor (pentru cã altfel nu ar fi dat legi morale)
Acest Dumnezeu manifestã caracteristici foarte similare cu Dumnezeul din Iudaism, Islamism şi Creştinism, care într-un mod destul de interesant, sunt ultimele religii de bazã care rãmân dupã ce ateismul şi panteismul au fost eliminate. Observã de asemenea cã una din marile întrebãri ale vieţii (origine) a primit rãspuns: omenirea ştie de unde a venit.
Aceasta ne conduce mai departe la urmãtoarea întrebare: putem noi sã cunoaştem pe Dumnezeu? În acest punct, nevoia de religie este înlocuitã de ceva mai important – nevoia de revelaţie. Dacã omenirea trebuie sã-L cunoascã pe Dumnezeu bine, atunci trebuie ca Dumnezeu sã se reveleze creaţiei Sale. Iudaismul, Islamismul şi Creştinismul toate afirmã cã au o carte care este revelaţia lui Dumnezeu cãtre om, dar întrebarea este: care este (dacã e vreuna) adevãratã?
Dând la o parte micile diferenţe, cele douã zone principale de disputã sunt (1) Noul Testament al Bibliei (2) Persoana care este Isus Hristos. Islamismul şi Iudaismul declarã ambele cã Noul Testament al Bibliei este neadevãrat în ceea ce declarã, şi ambele neagã faptul cã Isus este Fiul lui Dumnezeu, în timp ce Creştinismul afirmã ambele lucruri.
Din nou, spaţiul împiedicã o apãrare exhaustivã a Noului Testament şi a identitãţii lui Hristos, dar iatã nişte pãrţi care meritã atenţia noastrã. Nu este o laudã fãrã sens sã spui cã nu existã altã credinţã pe planetã care poate concura cu munţii de dovezi care existã pentru creştinism. De la numãrul voluminos de manuscrise strãvechi (5000+), pânã la datarea documentelor istorice care au fost scrise în timpul vieţii martorilor oculari (unele scrise doar la 15 ani dupã moartea şi învierea lui Hristos), pânã la multitudinea autorilor care au scris (nouã autori în 27 de cãrţi ale Noului Testament), pânã la dovezile arheologice care au fost descoperite şi din care nici una nu a contrazis vreun lucru pe care Noul Testament îl afirmã, pânã la faptul cã apostolii au mers pânã la moarte mãrturisind minunile fãcute de Isus şi faptul cã a înviat, Creştinismul are cele mai multe dovezi când e vorba de a-şi demonstra afirmaţiile. Autenticitatea istoricã a Noului Testament – afirmaţia cã el ne spune adevãrul despre evenimentele care s-au întâmplat – este singura concluzie corectã odatã ce toate dovezile au fost examinate.
Când e vorba de Isus, oricine gãseşte ceva foarte curios în legãturã cu El – El a declarat cã este Dumnezeu întrupat. Propriile cuvinte ale lui Dumnezeu (ex: „Înainte de Avraam am fost Eu”), faptele Lui (ex: iertarea pãcatelor, acceptând închinarea în faţa Lui de nouã ori), viaţa Lui miraculoasã şi fãrã de pãcat (care i-au folosit pentru a-i dovedi afirmaţiile), şi învierea Lui, toate dovedesc afirmaţiile Lui de a fi Dumnezeu. Cei care au scris Noul Testament de asemenea confirmã acest adevãr iar şi iar în scrierile lor.
Acum urmeazã ceva important la care sã te gândeşti – dacã Isus este Dumnezeu, atunci ceea ce El spune trebuie sã fie adevãrat. Si dacã Isus a spus cã Biblia este fãrã greşeli şi adevãratã în tot ce spune (lucru care l-a fãcut), atunci asta înseamnã cã tot ce Biblia ne spune este adevãrat. Si dupã cum deja am învãţat, douã afirmaţii care pretind a fi adevãrate care sunt în competiţie nu pot fi ambele adevãrate. Aşa cã orice din Coranul Islamic sau scrierile Iudaismului care contrazic Biblia nu au cum sã fie adevãrate. De fapt, şi Islamismul şi Iudaismul cad deoarece ambele spun cã Isus nu este Fiul lui Dumnezeu, dar dovezile indicã opusul. Si pentru cã putem cu adevãrat sã-L cunoaştem pe Dumnezeu (pentru cã El s-a revelat omenirii, şi în cuvântul Sãu scris şi ca Isus Hristos), toate formele de agnosticism sunt respinse. ªi ca urmare, altã mare întrebare a vieţii a primit un rãspuns – aceea a eticii – deoarece Biblia conţine instrucţiuni foarte clare despre cum ar trebui oamenii sã-şi trãiascã viaţa.
Pânã la urmã, aceastã Biblie proclamã faptul cã lui Dumnezeu îi pasã foarte mult de omenire şi îşi doreşte ca toţi sã-L cunoascã personal. De fapt, Îi pasã aşa de mult încât el a devenit om ca sã arate creaţiei Lui exact cum este Dumnezeu. Sunt mulţi oameni care şi-au dorit sã fie Dumnezeu, dar un singur Dumnezeu care şi-a dorit sã fie om pentru a-i putea salva de la o eternitate de separare faţã de El pe cei pe care îi iubeşte mult. Acest fapt demonstreazã relevanţa existenţialã a creştinismului şi de asemenea rãspunde la ultimele douã mari întrebãri ale vieţii – scop şi destin. Fiecare persoanã a fost creatã de Dumnezeu pentru un scop şi fiecare are un destin care îl aşteaptã – un destin al vieţii eterne alãturi de Dumnezeu sau de separare eternã de El. De asemenea, observã cã aceastã concluzie (şi faptul cã Dumnezeu a devenit Om în Hristos) respinge Deismul, care spune cã Dumnezeu nu este interesat de treburile omenirii.
În final, vedem cã adevãrul suprem despre Dumnezeu poate fi gãsit şi vederea lumii ca un labirint poate fi navigatã cu succes când cineva aderã la un cadru pentru testarea diferitelor credinţe şi lucreazã sistematic în a elimina ce e greşit pentru ca numai adevãrul sã rãmânã. Folosind testele logicii consistente, ale adecvanţei empirice, şi ale relevanţei existenţiale împreunã cu punerea întrebãrilor corecte, toate acestea duc la concluzii adevãrate şi raţionale despre Dumnezeu şi despre religie. În final, toţi ar trebui sã fie de acord cã singura raţiune pentru care ai putea crede în ceva este pentru cã este adevãrat; nimic mai mult. Dar, din nefericire, adevãrata credinţã este legatã de voinţã şi oricâte dovezi logice ar fi prezentate, unii tot vor alege sã îl nege pe Dumnezeu.
Conduc toate religiile la Dumnezeu? De,fapt, da. Toate, mai puţin una, conduc la judecata Lui, şi doar una conduce la iertarea şi la viaţa eternã pe care ne-o oferã Dumnezeu – Creştinismul. Decizia de a îmbrãţişa adevãrul despre Dumnezeu este una importantã pentru un simplu raţionament: eternitatea este un timp foarte mare pentru a nu avea dreptate. De aceea, gândirea corectã despre Dumnezeu este aşa de importantã.
Traducere dupã Robin Schumacher, Determining which religion is (gasp!) right, Louisville, Kentucky, United States