Doar un sens…

Mã numesc Ulrich Rodica şi am terminat Facultatea de Filologie, românã-francezã, urmând în prezent studiile de doctorat ale aceleaşi facultãţi. M-am nãscut în Slobozia, Ialomiţa, şi am avut o copilãrie fericitã, feritã de necazuri şi lipsuri, fiind înconjuratã de dragostea pãrinţilor şi crescând cu un sentiment de siguranţã şi bucurie. Aceasta pânã când, la vârsta de 13 ani, mama s-a îmbolnãvit de cancer la sân. Dificultãţile aduse de boalã, la care s-au adãugat cele inerente vârstei adolescentine m-au fãcut sã mã retrag în lumea trãirilor mele interioare şi sã mã izolez din ce în ce mai mult de realitatea exterioarã care-mi provoca doar suferinţã. Trãind în lumea mea, nu am resimţit foarte puternic şocul pãrãsirii tatãlui meu, care a ales sã trãiascã cu o altã femeie, decât mult mai târziu, pe când eram deja la facultate. În schimb, mama a fost bulversatã, şi acest lucru probabil i-a agravat şi accelerat boala. A fost nevoitã sã lucreze pentru a ne întreţine, pe mine şi pe sora mea, la şcoalã, când ea era pensionatã pe caz de boalã pe viaţã. Pe atunci nici mãcar nu eram conştientã de sacrificiul ei. Am intrat la facultate în anul 1996, şi aducându-i aceastã bucurie, am rãsplãtit-o puţin pentru munca ei. Pot spune cã în acea perioadã eram într-o nebuloasã continuã. Încercam sã fac faţã solicitãrilor de la facultate şi sã-mi pun în ordine viaţa interioarã, foarte agitatã şi contradictorie. Cu prima m-am descurcat, partea a doua mã puneam mereu în dificultate. Nu puteam gãsi un echilibru interior, nu gãseam nici un ideal cãruia sã mã dedic, şi nu aveam nici o motivaţie de a lupta pentru o viaţã frumoasã şi împlinitã. Îmi petreceam nopţile citind şi regretam fiecare nouã dimineaţã care mã punea în faţa aceleaşi întrebãri fãrã rãspuns: meritã aceastã zi sã fie trãitã? Voiam sã mai dorm şi sã uit de toate, dar realitatea crudã a vieţii, ritmul trepidant de la şcoalã, dificultãţile vieţii legate de bani, suferinţa mamei, eşecul de a fi o sorã bunã, toate mã forţau sã merg mai departe şi sã ţin pasul cu o lume pe care nu o înţelegeam. Aveam o gândire negativã, copleşitã de un complex de inferioritate legat de înfãţişarea mea, capacitãţile mele intelectuale, condiţia mea socialã şi finaciarã, şi treceam de la rare stãri de entuziasm la momente de abulie cumplite, în care mã învinovãţeam pentru slãbiciunea şi incapacitatea de a-mi trãi viaţa. Nu am cãutat vinovaţi pentru starea mea sufleteascã, toatã amãrãciunea şi durerea o vãrsam asupra mea şi mã vedeam din ce în ce mai neputincioasã de a duce o viaţã normalã. Eram foarte retrasã şi timidã, iar singurãtatea mi-o petreceam studiind, citind cãrţi şi uitându-mã la filme care mã ajutau sã evadez din realitatea de neîndurat pentru mine. Care era scopul meu în viaţã? Ce trebuia sã fac cu viitorul meu? Ce îmi dãdea siguranţã în aceastã lume când înlãuntrul meu nu am gãseam decât un vid imens iar în afarã cunoscusem doar suferinţa prin boala mamei şi indiferenţa prin tatãl meu? Erau întrebãri nerostite care mã mãcinau zi de zi. Nici mãcar intrarea la facultate nu-mi adusese o bucurie atât de mare pe cât credeam. Cum am spus, am venit din provincie cu un complex de inferioritate care mã fãcea sã stau tot timpul în umbra colegilor mei bucureşteni. În adâncul inimii mele îmi doream sã devin scriitoare, având ca ideal o scriitoare britanicã, Virginia Woolf. I-am citit toate cãrţile şi mã gândeam cã pot gãsi un sens al vieţii prin creaţie, strigând lumii întregi durerea din sufletul meu. Am aflat ulterior cã aceastã scriitoare s-a sinucis dupã vârsta de 40 de ani, ceea ce n-a fost deloc un impuls pentru mine.

Nu am fost niciodatã o persoanã religioasã, dar nici nu am contestat existenţa lui Dumnezeu. Religia a însemnat pentru mine un prunc inocent nãscut mai degrabã într-un cadru poetic, şi un Christ însângerat, rãstignit pe o cruce, care nu mã impresiona cu nimic în aceastã lume plinã de violenţã. Eram preocupatã mai degrabã de puterea minţii, de autosugestie, crezând cã undeva în interiorul meu existã suficientã putere pentru a mã ridica singurã. Însã n-am reusit sã mã amãgesc…
În anul trei de facultate am stat pentru prima datã în cãminele din Regie. În luna noiembrie am primit o invitaţie la studiul Bibliei în timp ce eram în camera din cãmin, citind, bineînţeles, o carte. Îmi amintesc perfect cartea (Portretul artistului la tinereţe de J. Joyce), cum eram îmbracatã, atmosfera din camera…A fost o zi de neuitat. Cred cã nu am refuzat din politeţe.

Erau o doamnã coreeancã şi o fatã româncã, şi pur şi simplu nu aveam nici un motiv sã spun nu. Doream demult sã citesc Biblia prin natura studiilor mele, dar era prea austerã pentru simţul meu estetic, prea simplã pentru pretenţiile mele intelectuale şi presãratã pe alocuri cu un limbaj apocaliptic puţin credibil. Prima întâlnire cu Biblia şi locul unde se desfãşura a fost marcatã de teama şi neîncrederea mea faţã de oameni pe care nu-i cunoşteam. Regia era oricum sinistrã pentru mine, şi întâlnirea cu nişte coreeni nu a fost încurajatoare. Am respectat promisiunea datã din acelaşi bun-simţ care m-a ghidat în cele mai dificile situaţii din viaţa mea şi care m-a împiedicat sã fac vreo nebunie. Studiind Biblia, au apãrut multe întrebãri în sinea mea, şi pãstram multe comentarii rãutãcioase pentru mine, doar ca sã nu o dezmãgesc pe cea care mã învãţa Biblia. Îmi plãcea însã modul puţin brut dar sensibil şi sincer în care îmi era explicatã. În aceastã perioadã citeam întâmplãtor un filozof german, Nietzsche, care îmi oferea o variantã de creştinism valabilã pentru oamenii slabi, uşor influenţabili. Imaginea de animale cu ochii blânzi strânse într-o turmã (ceea ce erau creştinii pentru Nietzsche) m-a urmãrit multã vreme şi m-a împiedicat sã-L iau în serios pe acest Dumnezeu care pãrea într-adevãr, mai mult mort decât viu. În adâncul inimii mele însã se întâmpla altceva…am observat cã, în ciuda dilemelor mele intelectuale, Biblia îmi aducea pacea şi echilibrul dupã care tânjeam atât de mult. Mi-am dat seama cã ar fi într-adevãr un lucru fantastic ca Dumnezeu chiar sã fie aşa cum spune Biblia, şi Isus sã fie Fiul Lui, iar viaţa Lui, caracterul şi comportamentul Lui, sacrificiul de pe cruce sã fie la fel de reale ca durerea şi suferinţa pe care le simţeam în fiecare zi. Deşi mintea mea era satisfãcutã de logica impecabilã a evenimentelor din Biblie, de la Geneza la Apocalipsa, dezvãluindu-mi o inteligenţã divinã în spatele acestora, I-am rãspund lui Dumnezeu mai degrabã emoţional, atinsã fiind de blândeţea, dragostea, atitudinea echilibratã, disponibilitatea unui Dumnezeu devenit om pentru a salva omenirea. M-am diagnosticat înaintea lui Dumnezeu, descoperind cât de bolnavã eram interior şi lãsând cuvântul Domnului sã fie un balsam pentru sufletul meu rãnit. Am descoperit cã adevãrata sursã a nenorocirii mele nu era boala mamei, nici plecarea tatãlui meu, ci absenţa lui Dumnezeu din viaţa mea, singurul care putea sa-mi dea un sens, o motivaţie pentru a-mi trãi viaţa. Consecinţa fireascã a depãrtãrii mele de Dumnezeu a fost starea pãcãtoasã a sufletului meu, egoismul exacerbat, lipsa de sensibilitate pentru nevoile celorlalţi, comparaţia cu ceilalţi şi dorinţa de a fi ca ei, mândria care mã fãcea sã cred cã totuşi, soluţia o pot gãsi în mine însãmi. Îndoielile şi întrebãrile au continuat, dar a fost un moment clar în care mi-am spus: «De ce sã nu merg mai departe? Oricum nu am nimic de pierdut. Nu ştiu încotro merg, dar nu am nici un regret pentru ceea ce las în urmã.» Când am luat aceastã decizie i-am spus la modul cel mai serios lui Dumnezeu: acum ar fi cazul sã faci ceva, sã-mi vorbeşti, sã mã ajuţi sã cred în Tine. Am continuat sã citesc Biblia şi am descoperit cãrţile creştine, care au fost o adevãratã revelaţie pentru mine. M-am concentrat asupra diferitelor aspecte din viaţa mea (şcoala, independenţa financiarã, relaţiile cu oamenii) şi L-am lãsat pe Dumnezeu sã-şi facã treaba. ªi El nu m-a dezamãgit. Textul Scripturii prindea viaţã sub ochii mei şi îşi descoperea frumuseţea pentru cã de fapt îmi descoperea un Dumnezeu minunat.
Credinţa mea în El este darul cel mai frumos pe care mi l-a dat, deoarece eu prin mine însãmi n-aş fi putut niciodatã sã cred în El. Am început sã mã bucur de dragostea lui Dumnezeu zi de zi, sã trãiesc cu conştiinţa iertãrii Lui, sã Îi permit sã mã mângâie când îndoielile mã mai copleşeau din când în când, sã primesc speranţã şi siguranţã în El, Cel este Atotputernic. El mi-a dat curajul de a înfrunta dificultãţile vieţii, El mi-a adus echilibrul şi puterea interioarã pe care nu le obţinusem niciodatã prin propriile puteri. În acest timp, tatãl mea se întorsese în familie, în schimb mama s-a îmbolnãvit din ce în ce mai rãu şi acum şapte ani a murit. Acesta a fost un moment de cotiturã pentru viaţa şi credinţa mea.

Dumnezeu mi-a arãtat cã existã o viaţã mult mai frumoasã care mã aşteaptã dupã ce aceasta de pe pãmânt se va termina, şi într-o zi o voi revedea pe mama mea şi-i voi multumi cu adevãrat pentru tot ce a fãcut pentru mine. Pânã la moartea mamei mele nu am înţeles cât de importantã este speranţa mântuirii şi a împãrãţiei lui Dumnezeu pentru ca viaţa mea sã aibã un sens deplin. Aceastã speranţã în împãrãţia cerurilor îmi dã putere sã trãiesc viaţa pe care Dumnezeu mi-a dat-o aici pe pãmânt, şi sã trec peste dificultãţi care în alte condiţii m-ar fi copleşit. M-am implicat în lucrarea Domnului în Biserica Maranata unde L-am cunoscut şi bucuria mea cea mai mare este sã-L fac cunoscut pe Dumnezeul care mã iubeşte cât mai multor studenţi care sunt, poate, la fel de rãtãciţi şi plin de suferinţã cum am fost eu. Vreau sã laud Numele Lui pentru cã fãrã El viaţa mea este lipsitã de sens. Vreau sã-L iubesc din toatã inima pentru cã El m-a iubit mai întâi pe când eram plinã de dispreţ şi mândrie faţã de El şi pe când mã complãceam în suferinţa mea. Si vreau ca viaţa mea sã fie închinatã cu adevãrat Lui, pentru cã doar atunci pot avea bucurie adevãratã. Acum 6 ani Domnul m-a binecuvântat cu un soţ minunat, Roland, iar de 5 ani sunt şi mama unui bãieţel, Matei, o adevãratã provocare pentru mine şi o sursã continuã de bucurie şi încântare. Vreau sã laud Numele Domnului Isus pentru cã mi-a dat curajul de a-mi trãi viaţa pe care mi-a dat-o, cu siguranţa cã El va purta de grijã, şi mie şi familiei mele. Acum îmi spun în fiecare dimineaţã: aceastã zi meritã trãitã, e un dar de la Domnul.

Top