Un băieţel îşi întreabă mămica:
– De ce plângi?
– Pentru că sunt femeie! – răspunde mămica.
– Nu înţeleg… zice micuţul.
Mămica îl îmbrăţişează şi spune:
– Şi n-ai să înţelegi niciodată…
Mai târziu, copilul îşi întreabă tatăl:
– De ce plânge mămica?
– Nu ştiu nici eu! Toate femeile plâng fără motiv! – a fost tot ce i-a putut spune taticul.
Devenit adult, băiatul îl întreabă pe Dumnezeu:
– Doamne, de ce plâng femeile aşa de uşor?
Şi Dumnezeu răspunde:
– Când am făcut femeia, ea trebuia să fie o fiinţă deosebită. I-am făcut umerii destul de puternici ca să poarte pe ei toată greutatea acestei lumi şi destul de moi ca să fie confortabili. I-am dat forţa de a da viaţă şi cea de a accepta respingerea cu care o tratează adesea proprii copii. I-am dat forţa care-i permite să continue când toată lumea abandoneaza. Forţa de a avea grijă de familie în pofida bolilor şi a oboselii. I-am dat sensibilitatea de a-şi iubi copiii cu o dragoste necondiţionată, chiar şi atunci când ei o rănesc cumplit. I-am dat forţa de a-şi suporta soţul în căderile sale şi de a-i rămâne alături cu aceeaşi tărie. Şi, în fine, i-am dat lacrimi să plângă atunci când simte nevoia. Vezi, fiule, frumuseţea unei femei nu stă în veşmintele pe care le poartă, nici în chipul ei, nici în coafură. Frumuseţea unei femei stă în ochii ei. Aceasta e poarta către inima ei – locul unde se adăposteşte dragostea. Şi adesea lacrimile ei sunt cele prin care poţi să-i zăreşti inima.