Biserica secolului 21: se accentueazã relaţia personalã cu Dumnezeu, experimentarea credinţei personale, hotãrârea individualã de a-L urma pe Hristos etc. Acest lucru este esenţial şi absolut necesar pentru o credinţã puternicã şi sincerã, dar nu este suficient. Ea trebuie sã fie însoţitã de o învãţãturã completã şi biblicã despre bisericã, rolul şi poziţia fiecãruia în bisericã şi despre necesitatea de a aparţine unei biserici. Poate cã nouã ne place sã ne considerãm mai mult creştini decât oameni ai bisericii, şi accentuãm faptul cã Isus Hristos a murit „ca sã ne rãscumpere din orice fãrãdelege” dar uitãm cã planul lui Dumnezeu este „sã-şi curãţeascã un popor ca sã fie al Lui.”
Domnul Isus iubeşte biserica. Nu ai cum sã-L iubeşti pe Domnul Isus şi sã dispreţuieşti sau sã ignori biserica. Dacã Îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti ce iubeşte El, urãşti ce urãşte El. (nu poţi sã-i spui unui om cã-ţi place de el dar cã nu-ţi place de nevasta lui)Efeseni 5:25-27 „…Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţeascã, curãţind-o prin spãlarea cu apã prin Cuvânt, ca sã înfãţişeze înaintea Sa aceastã Bisericã slãvitã, fãrã patã, fãrã încreţiturã sau altceva de felul acesta, ci sfântã şi fãrã defect.” (exemplul negativ: tineri care dispreţuiesc biserica, care considerã cã n-au nevoie de bisericã pentru a fi nişte creştini adevãraţi, care considerã cã credinţa este o chestiune atât de privatã încât nu o mãrturisesc, nu vorbesc despre ea, nu cautã prezenţa celor care la rândul lor cred etc. încât pânã la urmã începi sã te îndoieşti de existenţa ei). Dumnezeu vrea sã iubim biserica, nu sã ne plângem de ea sau sã ne folosim de ea.
Biserica a fost instituitã de Dumnezeu. Prima referire despre bisericã se gãseşte în Matei 16:18 „Tu eşti Petru şi pe aceastã stâncã voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui.” Stânca pe care este ziditã biserica este afirmaţia lui Petru „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.” Hristos este temelia bisericii, sau, în altã metaforã, capul bisericii, iar biserica este, în prima situaţie, clãdirea bisericii, în a doua trupul bisericii. Biserica nu este o instituţie omeneascã aşa cum este o universitate, o bancã, un club. Omul a inventat o arhitecturã pentru bisericã, un stil de închinare…a fãcut multe lucruri reprobabile în numele Bisericii, dar acest lucru nu desfiinţeazã biserica, pentru cã ea nu a fost creatã de om ca sã poatã avea vreo autoritate asupra ei. Biserica în sensul biblic este comunitatea de oameni credincioşi puşi deoparte de Dumnezeu pentru a-L reprezenta în aceastã lume. Faptul cã de-a lungul secolelor Biserica s-a instituţionalizat, cã au intervenit alte motive decât cele spirituale (de exemplu politice, legate de putere sau de bani) sunt lucruri pe care nimeni nu le neagã, dar asta nu desfiinţeazã Biserica aşa cum a creat-o Dumnezeu, şi nu e de competenţa noastrã sã le dezbatem. Noi trebuie sã vedem care este sensul biblic al bisericii, şi sã dorim noi sã fim o bisericã aşa cum vrea Dumnezeu. Biserica este indestructibilã şi va exista veşnic. Ea va supravieţui acestui univers.În F.A. Când fariseii erau strânşi ca sã discute despre crestinii ce începuserã sã propovãduiascã credinţa în Isus, Gamaliel a spus un lucru care este valabil şi pentru bisericã: F.A. 5:38, 39 „Dacã planul sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va distruge; dar dacã este de la Dumnezeu, nu-i veţi putea nimici.”
Biserica este condusã de Domnul Isus: El este capul (biserica ca trup), piatra unghiului (clãdire). Nimeni nu are dreptul de a stãpâni biserica lui Hristos în afarã de El. De aceea metaforele despre bisericã nu sunt o piramidã (care are un vârf şi o bazã), nu este un autobuz unde cineva conduce iar ceilalţi privesc liniştiţi pe geam în cãlãtoria prin aceastã viaţã. (detalii mai tarziu).
Biserica îşi primeşte creşterea de la Hristos. Mlãdiţele primesc creşterea de la viţã. (Ioan 15). Pavel spune: eu am semãnat, Apolo a udat, dar Dumnezeu a fãcut sã creascã. Noi suntem lucrãtori împreunã cu Dumnezeu, dar lucrarea principalã o face Dumnezeu. Noi facem seminarii, conferinţe, ne gândim la metode de a aduce oameni în bisericã, toate sunt foarte utile, sunt necesare, dar sã nu uitãm cã nu sunt suficiente. Fãrã binecuvântarea lui Dumnezeu totul nu este decât un program care vine şi plecã şi este repede uitat. Noi trebuie sã facem tot ce depinde de noi omeneşte vorbind (1 Corinteni 11, 12 „Cãci nimeni nu poate sã punã o altã temelie decât aceea care este pusã şi care este Isus Hristos. Iar dacã cineva clãdeşte pe aceastã temelie: aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecãruia va fi datã pe faţã, ziua o va face cunoscutã, cãci se va descoperi în foc şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecãruia.” ) dar nu trebuie sã purtãm asupra noastrã responsabilitatea pe care numai Domnul o poate purta, altfel obosim în lucrare, suntem deznãdãjduiţi şi aşteptãm rezultate pe mãsura efortului nostru. Dar acesta nu este niciodatã o garanţie pentru o trezire spiritualã etc.
Biserica a fost instituitã de Dumnezeu dintr-un motiv (sau mai multe) cât se poate de clar(e). Dumnezeu nu este niciodatã arbitrar în ceea ce face. Uneori nu cunoaştem toate motivele acţiunilor Sale, dar referitor la bisericã Scriptura este cât se poate de clarã şi putem sã vedem exact de ce existã biserica, de ce avem nevoie de bisericã, de ce biserica are nevoie de noi, de ce viaţa de credinţã nu poate fi trãitã în afara bisericii etc. Dupã ce am vãzut poziţia lui Dumnezeu faţã de bisericã (Dumnezeu iubeşte Biserica) şi autoritatea cu care este investitã Biserica (este creaţia lui Dumnezeu de aceea ea nu poate fi distrusã sau contestatã de om şi nici un este opţionalã pentru credincios), mergem mai departe cercetând mai exact ce este biserica şi care este locul nostru în bisericã.
În Biblie existã douã metafore care denumesc biserica şi care ne ajutã sã înţelegem ce este biserica:
1. Biserica este o familie.
2. Biserica este un trup.
Biserica este o familie
Existã o greşealã destul de frecventã în viaţa de credinţã: oamenii acceptã învãţãtura despre naşterea din nou, chiar se nasc din nou, înţeleg lucrurile fundamentale ale credinţei, legate de mântuirea prin harul Domnului Isus Hristos dar…refuzã sã meargã mai departe, ca şi cum totul începe dar se şi terminã cu naşterea din nou, cu însuşirea unor noţiuni elementare despre credinţã. E ca şi cum un copil nou-nãscut rãmâne nou nãscut tot timpul şi refuzã sã creascã, ceea ce este nenatural şi chiar cumplit de dureros (pentru pãrinţi de ex.). Este contrar legilor naturii. Acelaşi lucru este valabil şi cu rãmânerea la statutul de creştin nou-nãscut: este împotriva legilor spirituale. Oprindu-se din creştere, viaţa nouã a unui creştin începãtor este stopatã, atrofiatã, stinsã şi în final moare. Planul lui Dumnezeu depãşeşte cu mult primii paşi pe care îi face un creştin începãtor, scopul lui este sã ajungem la starea de om matur, la mãsura staturii plinãtãţii lui Hristos. (Efeseni 4:3) Existã o ordine corectã în viaţa de credinţã, ordine pe care o vedem repetându-se de fiecare datã în Biblie atunci când oamenii primesc evanghelia Domnului Isus şi sunt nãscuţi din nou: cred în Isus Hristos, se boteazã şi devin membri ai bisericii, slujesc Domnului şi cresc în credinţã. (credinţa, botezul, creşterea). – citate din Faptele Apostolilor. Rick Warren are un joc de cuvinte legat de acest adevãr: believe, belong, become. Logica e clarã: mai întâi crezi şi te naşti din nou, apoi aparţii familiei spirituale şi prin sprijinul, grija, hrana spiritualã primitã de la bisericã ajungi sã creşti şi sã devii asemenea lui Hristos, scopul ultim al lui Dumnezeu
Primul lucru pe care îl face Dumnezeu în viaţa noastrã este sã ne ierte pãcatele, sã ne ofere astfel mântuirea şi sã ne nascã din nou prin Duhul Sfânt, deci sã ne ofere o viaţã nouã.
Urmãtorul lucru, urmare directã a naşterii din nou, este faptul cã începem sã aparţinem familiei lui Dumnezeu.(aşa cum un nou nãscut aparţine familiei în care s-a nãscut) Tatãl nostru este Dumnezeu (Gal. 3:26 „Cãci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus”), iar Isus este Fratele nostru ( Matei 12:49, 50 „Iatã mama mea şi fraţii mei. Cãci oricine va face voia Tatãlui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, sorã şi mamã”). De asemenea, alţi credincioşi devin fraţii şi surorile noastre şi prin urmare, Biserica devine familia noastrã spiritualã.
BOTEZUL
Este actul prin care te identifici cu familia lui Dumnezeu. El simbolizeazã multe lucruri: declarea publicã a credinţei în Hristos, identificarea cu Hristos în moartea şi învierea Lui, moartea vieţii vechi şi începerea unei vieţi noi. Dar este şi un ritual prin care este sãrbãtoritã includerea credinciosului în familia lui Dumnezeu ( )
Botezul nu este o opţiune, este o poruncã (F.a. ) Poţi sã-l amâni, poţi sã te îndoieşti de necesitatea lui, poţi sã eziţi…toate aceste atitudini reflectã o problemã la nivelul credinţei: ruşinea de a mãrturisi public credinţa ta, ruşinea de a te identifica cu fraţii tãi în credinţã, mândria (n-am nevoie de bisericã), ignoranţa etc.
Botezul nu te face membru în bisericã, ci credinţa în Hristos; botezul este semnul vizibil al dedicãrii tale interioare faţã de Hristos şi faţã de biserica pe care Hristos o iubeşte; singura condiţie este credinţa, nu maturitatea.
Familia spiritualã are nişte caracteristici care depãşesc familia trupeascã în importanţã: relaţia noastrã cu fraţii credincioşi va continua în veşnicie, care presupun o legãtura mai durabilã, mai trainicã decât relaţiile de sânge care pot fi distruse prin divorţ, distanţã, îmbãtrânire, moarte. (Matei 12:50 „Cãci oricine va face voia Tatãlui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, sorã şi mamã.”)
Familia spiritualã satisface o nevoie adâncã care existã în fiecare om: nevoia de pãrtãşie, de a fi împreunã cu ceilalţi. Dumnezeu preţuieşte relaţiile, El este dragoste şi natura Lui (Sfânta Treime) este relaţionalã; viaţa unui creştin este definitã prin relaţiile cu ceilalţi creştini (Nu e bine ca omul sã fie singur); în Biblie nu existã exemple de creştini pustnici, izolaţi, care cautã sfinţenia şi maturitatea în afara bisericii; creştinul singur este un copil orfan, fãrã familie, privat de multe beneficii şi binecuvântãri pe care le aduce apartenenţa la o familie.
Relaţia cu Isus este personalã, dar nu privatã.
Pãrtãşia
Pãrtãşia este un cuvânt creştin, vine de la cuvântul a împãrtãşi, adicã a avea o experienţã comunã cu cineva, a face pãrtaş la o emoţie, trãire, experienţã, activitate etc. Dumnezeu ne cheamã la pãrtãşie. Viaţa a fost conceputã pentru a fi împãrtãşitã. Noi nu putem trãi singuri. Existã nevoie de pãrtãşie în familie, altfel nu mai este o familie, ei trebuie sã petreacã timpul împreunã, sã comunice sincer unii cu alţii, sã treacã împreunã prin bucurii sau tristeţi. Din punct de vedere spiritual se întâmplã acelaşi lucru.
Pãrtãşia înseamnã mai mult decât a participa la serviciile divine, a luat ceaiul împreunã sau a schimba trei cuvinte dupã un seminar. Pãrtãşia înseamnã „a experimenta viaţa împreunã” (dragoste altruistã, slujirea practicã, dãrnicia, mângâierea plinã de înţelegere şi toate celelalte porunci care se referã la relaţiile „unii cu alţii”)…..
Principii esenţiale ale unei pãrtãşii reale:
1. numãrul grupului de pãrtãşie (max. 10) Marcu 3:13 „A rânduit dintre ei doisprezece ca sã-i aibã cu Sine.”
2. sinceritatea (a comunica de la inimã la inimã: a fi cinstit în legãturã cu cine eşti, a-ţi exprima sentimentele, îndoielile, temerile, a recunoaşte slãbiciunile, a solicita ajutorul şi rugãciunile celorlalţi; opusul este fãţãrnicia, politeţea superificialã, impresia cã toate sunt bine etc.) 1 Ioan 1:7 „Dar dacã umblãm în luminã, dupã cum El Însuşi este luminã, avem pãrtãşie unii cu alţii.” Întunericul ascunde rãnile, cãderile, temerile, eşecurile şi defectele, lumina scoate totul la ivealã şi recunoaştem cine suntem. E nevoie de curaj şi de smerenie ca sã depãşim frica de fi expuşi, rãniţi, respinşi, judecaţi. Numai aşa putem fi sãnãtoşi din punct de vedere spiritual şi emoţional. Iacov 5:16 „Mãrturisiţi-vã unii altora pãcatele şi rugaţi-vã unii pentru alţii ca sã fiţi vindecaţi.”
3. reciprocitate Reciprocitatea înseamnã a da şi a primi, a împãrţi responsabilitãţile, a purta sarcinile unii altora. Romani 1:12, 13 „..sã fim mângãiaţi laolaltã în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa care este în celãlalt, atât a voastrã cât şi a mea.” Biblia porunceşte responsabilitatea reciprocã, încurajarea reciprocã, slujirea reciprocã şi cinstirea reciprocã. Efeseni 6:2 „Purtaţi-vã sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Hristos.” (exemplu: evanghelizarea împreunã) Existã foarte multe îndemnuri însoţite de precizarea: unii pentru alţii, unii altora. Tot ce facem trebuie sã fie spre zidirea tuturor.
4. simpatie (empatie) Coloseni 3:12 „…îmbrãcaţi-vã cu o inimã plinã de îndurare, cu bunãtate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungã rãbdare.” Fiecare om are nevoie sã fie înţeles şi sã i se împãrtãşeascã sentimentele. Domnul Isus spune cã noi trebuie sã plângem cu cei care plâng şi sã ne bucurãm cu cei care se bucurã. Este mai mult decât a oferi soluţii facile, reţete imediate care sã rezolve orice problemã. Oamenii au nevoie sã fie ascultaţi, înţeleşi, mângâiaţi, compãtimiţi. De multe ori suntem prea grãbiţi şi nu avem rãbdare sã înţelegem şi sã simpatizãm cu oamenii, sã-i înţelegem. Rick Warren spunea cã cel mai profund nivel al simpatiei este pãrtãşia suferinţei. În momentele de crizã, de necaz, de nesiguranţã avem cel mai mult nevoie unii de alţii doarece în acele momente credinţa noastrã se clatinã, şi avem nevoie de prieteni credincioşi care sã ne susţinã, sã ne încurajeze.
5. iertare, milã Coloseni 3:13 „Îngãduiţi-vã unii pe alţii şi, dacã unul are sã se plângã de altul, iertaţi-vã unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vã şi voi.” Suntem cu toţii oameni imperfecţi, putem sã greşim în multe feluri, şi invitabil acest lucru se întâmplã atunci când petrecem mai mult timp împreunã. Toţi ne poticnim, cãdem şi avem nevoie de ajutor. Resentimentele şi supãrarea distrug pãrtãşia. Iertarea o învãţãm de la Dumnezeu; ceea ce le iertãm celorlalţi nu va fi niciodatã mai mult decât ne-a iertat Dumnezeu nouã. Iertarea trebuie fãcutã imediat, iar rãzbunarea nu are ce cãuta în viaţa unui creştin.
6. înţelegerea diferenţelor 10% din oameni sunt mai dificili decât ceilalţi 90%. Într-o bisericã oamenii pot fi foarte diferiţi în ceea ce priveşte nevoile spirituale şi emoţionale. Au un comportament care ne poate pãrea iritant, sunt nesiguri, plin de îndoialã, nu ştiu sã socializeze sau sã lege prietenii, sunt inconsercvenţi etc. Fiecare dintre noi este unic prin temperament şi educaţie, de aceea nu existã o compatibilitate perfectã. Dificultãţile care apar într-o bisericã sunt o ocazie de creştere şi un test continuu al caracterului nostru, ele sunt spre binecuvântarea noastrã şi a celor care „necesitã un har suplimentar”. Într-o familie relaţiile nu se bazeazã pe simpatie, frumuseţe, inteligenţã, împãrtãşirea gusturilor etc., ci pe natura relaţiilor dintre membri: aparţinem unii altora şi cu toţii aparţinem lui Dumnezeu. Dacã facem efortul de a înţelege oamenii vom vedea cã existã motive pentru care unii oameni sunt altfel: mediul în care au trãit, suferinţele prin care au trecut. Romani 15:1 „Noi care suntem tari suntem datori sã rãbdãm slãbiciunile celor neputincioşi şi sã nu ne plãcem nouã înşine.” Romani 14:1 „Primiţi pe cel slab în credinţã fãrã sã-i judecaţi întrebãrile îndoielnice” Aceste îndemnuri ne feresc de judecatã, dispreţuire, şi ne îndeamnã la dragoste şi acceptare a oricãrui om. Multe din dificultãţile care apar în relaţiile dintre noi nu au legãturã cu pãcatul, ci cu diferenţele de temperament.
7. asumarea responsabilitãţii Dacã ne pasã suficient de mult vom spune adevãrul în dragoste. De multe ori fugim de conflicte şi pãstrãm o pace şi o armonie aparentã. Frica şi lipsa de sinceritate împiedicã pãrtãşia. Galateni 6:1 „Fraţilor, chiar dacã un om ar fi prins în vreo greşealã , voi care sunteţi duhovniceşti sã-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca sã nu fi ispitit şi tu.” Sinceritatea este temelia intimitãţii; conflictele muşamalizate creeazã frustrare şi bariere adânci între noi. Noi trebuie sã apreciem mai mult sinceritatea decât mãgulirea sau lauda. Sinceritatea nu-ţi dã însã voie sã spui tot ce vrei si cum vrei sau când vrei. Existã un moment potrivit în care un conflict poate fi rezolvat. Vorbele nechibzuite pot provoca rãni adânci şi în loc sã-l câştigi pe fratele tãu, poţi sã-l pierzi. 1 Timotei 5:1, 2 „Nu mustra cu asprime pe un bãtrân, ci sfãtuieşte-l ca pe un tatã; pe tineri, ca pe nişte fraţi; pe femeile bãtrâne, ca pe nişte mame; pe cele tinere, ca pe nişte surori, cu toatã curãţia.” Efeseni 4:15 „Spunând adevãrul în dragoste, sã creştem în toate pânã la Cel care este Capul, Hristos.”
8. evitarea bârfei Bârfa submineazã încrederea şi face mult rãu relaţiilor dintre oameni. Existã lucruri pe care nu le putem încredinţa sau mãrturisi altora, şi în loc sã vorbim despre o problemã, Dumnezeu ne îndeamnã sã o rezolvãm direct cu persoana implicatã.
9. regularitatea Pãrtãşia adâncã nesesitã timp, relaţiile adânci se construiesc în timp. Faptul de a ne întâlni cu ceilalţi trebuie sã devinã un obicei, întâlnirile trebuie sã fie frecvente. Acest lucru presupune sã mergi la întâlnire chiar dacã nu ai dipoziţia necesarã. Dacã consideri pãrtãşia şi relaţiile mai importante decât dispoziţia ta, atunci te duci. Creştinii din primele secole se întâlneau zilnic.
Biserica ca trup
Dumnezeu ne cheamã sã credem dar şi sã aparţinem bisericii, familiei spirituale sau trupului lui Hristos. Romani 12:5 „…noi, fiind mulţi, suntem un singur trup în Hristos şi fiecare în parte mãdulare unii altora.” Noi suntem aşezaţi împreunã, zidiţi împreunã, moştenitori împreunã, adunaţi împreunã şi vom fi rãpiţi împreunã.
1. Viaţa Trupul ne duce la ideea de organism viu iar fiecare membru este un organ vital, o parte indispensabilã a Trupului, parte legatã de celelalte. Organul nu poate sã funcţioneze dacã nu este legat de trup. El se va usca şi va muri, la fel este şi cu credinţa, fãrã o legãturã vitalã cu biserica, credinţa noastrã se usucã şi moare. O bisericã localã are o putere de viaţã care este trasmisã fiecãrui membru. Persoana care spune cã nu are nevoie de bisericã este ori mândrã, ori ignorantã.
2. Rolul Trupul este cel care dã semnificaţie şi funcţie mãdularului şi nu invers. Fiecare mãdular are un rol specific. Dacã nu facem parte din trupul lui Hristos noi ratãm scopul pe care Dumnezeu l-a dat vieţii noastre.
3. Pãrtãşia 1 Corinteni 12:26 „Dacã un mãdular suferã, toate mãdularele suferã împreunã cu el; dacã un mãdular este cinstit, toate mãdularele se bucurã împreunã cu el.” Nu poţi fi legat de Cap dacã nu eşti legat de tot trupul, şi invers. Eşti unic, dar valoarea ta este completatã de rolul pe care îl ai în raport cu ceilalţi.
Creştinii ca mãdulare:
1. fiecare este indispensabil 1 Cor. 12:21 „Ochiul nu poate sã zicã mâinii „nu am nevoie de tine”; nici capul nu poate sã zicã piciorelor: „N-am nevoie de voi”” Oamenii au nevoie sã le fie confirmatã valoarea. Tuturor ne place sã fie nevoie de noi. Nu ne place sã ne simţim inutili. Nici nu suntem…Locul nostru nu poate fi luat de altcineva înaintea lui Dumnezeu. Sigur, în bisericã oamenii vin şi pleacã, dar înaintea lui Dumnezeu eşti de neînlocuit.
2. fiecare are importanţã egalã Existã o lege a compensaţiei prin care Dumnezeu are grijã ca nici un mãdular sã nu se simtã desconsiderat. 1 Cor. 12:22, 23 „…mãdularele trupului care par mai slabe sunt necesare. ªi pãrţile trupului care par vrednice de mai puţinã cinste, le îmbrãcãm cu mai multã cinste. ªi pãrţile mai puţin frumoase sunt cele mai împodobite.”
3. fiecare mãdular are un dar (rol, funcţie) 1 Cor. 12: 4, 5 „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn.” Nu existã om care sã nu poatã fi util în lucrarea lui Dumnezeu. Trebuie sã descoperim darul pe care Dumnezeu ni l-a dat şi sã-l folosim. Nu existã mãdular inutil.
4. fiecare mãdular îşi foloseşte darul pentru zidire Darul nu îţi este dat spre lauda ta şi spre satisfacţia pesonalã, ci pentru zidirea şi creşterea celorlalţi. 1 Cor. 12:7 „ªi fiecãruia i se dã manifestarea Duhului spre folosul tuturor.” Efeseni 4:11, 12 „ªi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evaghelişti, pe alţii pãstori şi învãţãtori, pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” Unii spun: n-am nici un dar, sunt prea timid sã-mi folosesc darul, în bisericã trebuie sã fim smeriţi şi sã stãm la locul nostru, sã nu ne credem prea importanţi etc. Aceasta este o falsã smerenie (desconsiderarea, sentimentul inutilitãţii) etc. Smerenia înseamnã sã te gândeşti mai mult la cei de lângã tine decât la tine însuţi. Nevalorificându-ne darul pe care Dumnezeu l-a pus noi, îi privãm pe ceilalţi de slujirea, zidirea şi ajutorul nostru. Rolul nostru în bisericã nu are legãturã cu smerenia sau mândria, ci cu mãsura de credinţã pe care ne-o dã Domnul fiecãruia. Efeseni 4:11, 12 „ªi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evaghelişti, pe alţii pãstori şi învãţãtori, pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.”
Creşterea spiritualã este imposibilã în izolare şi singurãtate. Nici prezenţa la serviciile divine nu este suficientã. Fiecare membru trebuie sã participe la întreaga viaţã a bisericii locale. Maturitatea realã se manifestã prin relaţii. În singurãtate poţi sã studiezi Biblia, poţi sã asculţi predici, poţi sã te uiţi la filme creştine etc, dar nu vei putea creşte decât interacţionând cu oameni pãcãtoşi ca şi tine. Noul Testament ne porunceşte: sã ne iubim unii pe alţii, sã ne rugãm unii pentru alţii, sã ne încurajãm unii pe alţii, sã ne sfãtuim unii pe alţii, sã ne slujim unii pe alţii, sã ne acceptãm unii pe alţii, sã ne învãţãm unii pe alţii, sã ne cinstim unii pe alţii, sã ne purtãm poverile unii altora, sã ne iertãm unii pe alţii, sã ne supunem unii altora, sã ne dedicãm unii altora.. Pe lângã Biblie, pentru a creşte avem nevoie de alţi credincioşi; creştem mai repede şi mai puternici dacã învãţãm unii de la alţii şi dãm socotealã unii altora. Creşterea ne fereşte de cãderi, oscilãri, îndoieli: Efeseni 4:14 „…ca sã nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi-n colo de orice vânt de învãţãturã, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în uneltirea rãtãcirii.” Caracteristica copilului este imaturitatea, lipsa de dicernãmânt, oscilaţia, sunt instabili (trec de la entuziasm la deprimare, iau o hotãrâre şi nu o duc pânã la capãt) şi uşor de înşelat (un bun orator îi poate convinge, nu au capacitatea de a filtra mesajul, aleargã mereu dupã ultima carte sau ultimul mesaj care le propune spiritualitate instantanee) Creşterea noastrã urmãreşte un scop clar: pregãtirea noastrã pentru slujire. Efeseni 4:12 „Pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” Dumnezeu vrea sã slujim, vrea sã ne foloseascã, şi în acest scop de a creşte. Acest lucru nu înseamnã cã încep sã slujesc atunci când sunt perfect pregãtit, ci slujind mã pregãtesc, mã maturizez, pentru ca în final, toate lucrurile care acţioneazã asupra mea (studierea cuvântului lui Dumnezeu, relaţiile cu fraţii, practica mea în slujire) cã conveargã spre o maturizare şi mai mare. Matur nu înseamnã perfect, ci complet.
Dumnezeu ne cere dedicare faţã de bisericã:
Dumnezeu ne cere sã iubim Biserica: dragostea de Dumnezeu este doveditã de dragostea faţã de fraţi. 1 Ioan 4:12 „Nimeni n-a vãzut vreodatã pe Dumnezeu; dacã ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rãmâne în noi şi dragostea Lui este desãvârşitã în noi.”
Dumnezeu ne cere sã ne sacrificãm pentru Bisericã 1 Ioan 3:16 „Noi am cunoscut dragostea prin aceea cã El ªSi-a dat viaţa pentru noi; şi noi trebuie sã ne dãm viaţa pentru fraţi.”
Dumnezeu ne cere sã investim în Bisericã. 1 Tim.4:14 „Nu fi nepãsãtor de darul care este în tine…Ocupã-te cu aceste lucruri, fii în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta sã fie evidentã petru toţi. Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învãţãturii. Stãruie în aceste lucruri, cãci fãcând aşa, te vei mântui şi pe tine însuţi şi pe cei care te ascultã.” Romani 12:7 „Cine este chemat la o slujbã, sã se ţinã de slujba lui. Cine învaţã pe alţii, sã se ţinã de învãţãturã. Cine înseamnã, sã se ţinã de îndemnare. Cine sã, sã dea cu inimã largã. Cine conduce sã fie cu grijã. ..”
Dumnezeu ne cere sã aparţinem unei biserici locale. Toate referirile la bisericã din N.T. sunt la adresa unor biserici locale, cu mici excepţii. Slujirea într-o bisericã, consecvenţa, maturizarea pesonalã şi relaţiilor în timp mã ajutã sã aduc roadã şi sã fiu eficient în slujirea Domnului. Spuneţi stop migrãrilor dintr-o bisericã în alta, investiţi într-un singur loc şi rãmâneţi pe baricadã şi în situaţii dificile pentru cã ele sunt spre creşterea noastrã.
Dumnezeu alege biserica în care sã slujim, nu noi. Dacã o facem noi, cu siguranţã am alege dupã criterii subiective (îmi place, nu-mi place), plec când vreau sau când lucrurile încep sã devinã prea serioase. Suveranitatea lui Dumnezeu vizeazã şi acest lucru. Domnul poate sã ne cheme sã slujim ca misionari, sã întemeiem noi o bisericã, sã ne integrãm în altã bisericã, dar totul dupã voia Lui nu dupã bunul meu plac. El ştie cel mai bine în ce bisericã e bine sã slujesc şi în ce bisericã vrea sã mã creascã.